Mama lui Ştefan cel Mare
Pe o stradă îngustă, într-un bloc recent,
Unde bate vântul şi-i pe jos curent,
Tânăra nevastă plânge şi suspină,
Că-i oprită apa şi nu e lumină.
Şi că la serviciu soţul ei iubit
A plecat la 6 şi n-a mai venit.
Orologiu sună noaptea jumătate,
Jos în bloc la poartă, oare cine bate?
– Eu sunt, mamă soacră, sunt făcut covrig,
Vin de la serviciu şi sunt mort de frig!
Tânăra nevastă fuge să-i deschidă,
Însă din balcon mama soacră-i strigă:
– Ora e târzie, eşti un derbedeu!
Unde ţi-e chenzina? Nu-ţi sunt soacră eu!
– Nu sunt eu de vină, soarta fuse crudă,
Am muncit o lună cu juma diurnă!
Am venit acasă să mă încălzesc
Şi să fac o baie şi să mă odihnesc.
– Ai venit degeaba, îi răspunse soacra,
Fiindcă nu-i lumină şi-i oprită apa!
Du-te la serviciu şi de-o fi să mori,
Vine sindicatul cu-n buchet de flori.