Luceafărul apus

A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti, o balegă de fată.
Băţoasa-n trup ca o cazma şi galbenă la piele
Ca o bucată de pingea ţinută-ntre maăele.
Şi-avea un nas de şapte coţi, de atingea pământul
Şi-o cărămidă în chiloţi, să n-o doboare vântul
Luceafăru-o privea-n extaz, şi vânăt la culoare,
Ca un furtun de aragaz decolorat la soare
– ”Luceafăr mic, coboară-n jos şi vino de mă fură,
Şi strâns la pieptul meu pitic să te sărut pe gură.”
Venind din cerul lui înalt, mai iute decât vântul
Dădu cu curu de asfalt de găuri pământul.
Ca un paraşutist drogat de intra în derută
Şi află după ce-a picat că n-are paraşută.
– ”Iubirea mea cu ochi de lut, mai proastă ca tâmpirea,
Eu pentru tine am căzut de-mi blestem fericirea
Iar de n-ai vrerea ca să vii cu mine printre aştrii,
Mă cac şi-n dinţii tăi zbanghii şi-n ochii tăi albaştrii”
– ”Luceafăr mic, vede-te-aş chior şi putrezit la soare,
Nu merg! că esti nemuritor iar eu sunt muritoare”
Luceaăarul plângea amar de-şi înnodase nasu’
Şi cu-n tupeu de ordinar se duse-ntins la ta’su:
– ”De-mi iei al nemuririi har ce sufletu-mi apasă
Îţi dau un “Kil” de mulfatlar şi-o sticlă de spirtoasă.
Iară de nu, curat mă jur să mă răpun de boală,
Că nu-ţi voi da să-nebunesc nici apă minerală”
– ”Copile, ştiu că eşti bolnav şi-ai mâncărimi sub piele,
Dar fata asta de zugrav se arde pe lovele”
Luceafărul urca încet spre turnul singuratic,
Când o zări culcată-n pat cu-n plutonier astmatic
Ea îl zări pe-un ochi de geam şi-i spuse cu suspine:
– ”Gingaşul meu hipopotam coboară pân’ la mine.”
El o privi semeţ şi dur ca un fachir pe ace
– „Mai du-te fă la măta-n cur şi lasa-mă în pace!”