Răsplata de dincolo de noi

Un ascet îşi dedica toată viaţa lui Dumnezeu, trăind în pustiu, hrănindu-se cu rădăcini, toate cu gândul la răsplata din Viaţa de Apoi. Vine şi fericita zi în care moare, urcă frumos pe un pod, traversează un tunel, trece de lumină şi ajunge la poarta Raiului, unde Sf. Petre stătea cu ceaslovu-n faţă. Dă să intre în Rai, sigur pe el dar Sf. Petre îi barează drumul:
– Stai şefule, încotro?
– Păi în Rai. Eu sunt ascetul Senie.
– Păi, hai să verificăm ce zice ceaslovul.
Caută Sf. Petre la secţiunea „Asceţi”
– Senie… Senie… Nu, n-am nici un Senie la „Asceţi”.
– Cum n-aveţi nici un Senie. Caută la sfinţi.
– Senie… Senie… Nu, nu-i nici un Senie nici la „Sfinţi”. Ascetul, din ce în ce mai agitat si enervat:
– Caută la „Mucenici”, la „Credincioşi cu merite deosebite”! Trebuie să fiu undeva acolo!
Sf. Petre caută prin tot ceaslovul… Nimic. Senie dărâmat:
– Toată viaţa pierdută… Am mâncat la rădăcini de orice băgam în gură avea gust de rădăcină, mi-am dedicat toată viaţa lui Dumnezeu… Pentru ce?!
Sf. Petre îl ia împăciuitor de după umeri şi îi zice:
– Mă Seniei, vezi norişorul ăla de acolo. Ăla mic, alb si pufos?
– Da, spune Senie printre hohote de plâns.
– Zâmbeşte, eşti la Camera Ascunsă!